Povestea lui Joker prin ochii unui psihoterapeut analitic

Ce poate fi mai trist decat jovialitatea forțată și zâmbetul strâmb al unui clovn?! Ce poate fi mai frapant decât un clovn cu o gură roșie și mare ca o semilună căzută pe față și lacrimi prelinse, toate mâzgălite apăsat, pe un fond alb-cadaveric ce ne anunță că o parte din el a murit, fiindcă altfel n-ar fi putut să-i fie totuna că râde și plânge în același timp. Ne atrage șiret în lumea lui, invitându-ne și pervertindu-ne să fim cruzi și să râdem de un biet prostănac…

♠

Joker-ul, bufonul, arlechinul, nebunul, clovnul sunt toate fațete ale arhetipului Trickster. L-am amintit în articolul: „Arhetipurile și mitul personal”. Tot acolo am explicat și ce sunt arhetipurile. Mai pe scurt, și aici, arhetipurile sunt niște tipare de comportament, tipologii de personalitate vechi de când lumea, pe care noi le preluăm, căci în mare parte ne dezvoltăm mimetic, introiectând ceea ce deja există.

Așadar, însumăm pe tot parcursul vieții numeroase astfel de arhetipuri, care ne fac să avem anumite comportamente, reacții, ne influențează alegerile, personalitatea și chiar destinele. Fiecare arhetip reprezintă un aspect din noi. Printre cele mai vechi și comune arhetipuri sunt: Trickster-ul, Copilul, Salvatorul, Eroul, Regele sau Tatăl, Regina sau Marea Mamă, Bătrânul sau Înțeleptul. Trickster-ul sau Joker-ul este cel mai vechi și există în fiecare dintre noi, într-o formă mai inofensivă ori mai periculoasă.

♣

Masca bufonului oferă libertate, permite orice: de la a spune adevărul, în glumă (cum altfel?!), până la a sta de-a dreapta regelui, și chiar a-i purta anapoda coroana, tot în glumă… firește. Este contrapartea Regelui, latura întunecată, Umbra Regelui. Nebunul e cel care are puterea să sublinieze și să ridiculizeze orice și oricând are chef, stând ascuns la adăpostul nebuniei și asumându-și cu un amuzament superior eticheta de nevolnic sărac cu duhul. Permițându-și luxul de a vedea adevărul și nepăsându-i de așteptări știe că devine liber.

Însă această mască discrepantă denotă neasumare, lipsa curajului și a maturității. Nu o putem folosi în permanență, făcând pe proștii sau ascunzându-ne neputincioși revolta. Uneori e necesară, dar folosită prea des devine una cu firea, abolește și viciază conștiința în diferite măsuri și feluri, iluzia anonimatului cauzând confuzia de identitate, lipsa responsabilității și pierderea măsurii. Un clovn este imaginea schizoidă a clivajului personalității – nu întâmplător multor copii le este teamă de clovni și au o reacție instinctivă de respingere.

♠

Filmul se desfășoară pe două planuri: unul individual, al lui Arthur, și un altul colectiv, al societății. Care au una și aceeași idee de bază: cea a degradării umane. Povestea lui Arthur este a unui bărbat ținut într-o condiție infantilă, de către o mamă cu tulburare de personalitate narcisică și alte afecțiuni psihice, al cărei îngrijitor este, iar tatăl nu și l-a cunoscut niciodată. Arthur, suferă și el la rândul său de tulburări psihice care au necesitat internări la ospiciu, iar acum sunt ținute în frâu cu medicamente. Una dintre manifestările tulburărilor lui este un râs șocant, incontrolabil, pe fond nervos, în situații care îi stârnesc frica, rușinea, dar de cele mai multe ori revolta.

Îl cunoaștem în timp ce se machiază, trăgându-și exagerat de comisuri pentru a afișa un zâmbet forțat și sinistru, ca un  strigăt de ajutor, în timp ce se pregătește pentru rolul de clovn – acesta fiind serviciul lui. Imaginea  clovnului deprimat, incapabil să zâmbească este condiția sa emoțională, dimensiunea conflictului său interior. O imagine disonantă și tragi-comică a unui clovn care nu are puterea să zâmbească…

♣

Tot ce poate să facă este să râdă incontrolabil și nefiresc, un râs folosit ca mecanism de autoapărare, ce izbucnește doar când sunt activate niște traume, culminând cu un plâns înghițit și senzația de sufocare. Un râs sacadat și draconic, menit să ascundă durerea, dar și foarte zgomotos, din dorința lui Arthur de a fi văzut și auzit. Ca al unui copil căruia nu i se permite să plângă atunci când simte să o facă. Un copil care își disimulează durerea și tristețea pentru că nu vrea să-și dezamăgească mama, care, în loc să-i spună pe nume îi spune: „Happy” (vesel). Un copil căruia i s-au refuzat stările de tristețe, care trebuia „să facă lumea să râdă” – scenariu de viață pe care i l-a pus în brațe aceeași mamă nerezonabilă și ruptă de realitate.

Nu că ar fi fost neapărat rău intenționată, acesta a fost felul ei simplist de a-i dori binele copilului. Gândind probabil că toată lumea îi iubește pe cei veseli. Iar el, simțindu-se acceptat condiționat, nu iubit, se consideră vinovat că trăiește și o deranjează cu prezența lui, dezvoltând în inconștient dorința de a dispărea, de a nu exista, pentru a o despovăra. De aici și sentimentul lui că nu simte că există, considerând că nu își are sensul în lume. Sentiment reflectat de corpul lui firav ca de copil subnutrit, nehrănit cu iubire, care pare că vrea să dispară. Adăugându-se și fumatul continuu, tot ca urmare a tendințelor de autodistrugere și a unei oralități obsesive (ca expresie a foamei de afecțiune).

♠

 Un actual bărbat matur din punct de vedere biologic dar infantilizat emoțional, captiv într-o relație de incest psihologic  cu mama sa (nu incest fizic, ci într-o relație de parteneriat conjugal doar la nivel inconștient, nepus în act), dar și de inversare a rolurilor familiale. Inversare care îl plasează pe Arthur în rolul de părinte și pe mama sa în cel de copil. Nu este greu să ne imaginăm imposibilitatea situației psihoemoționale a lui Arthur, a antagonismului interior, care de cele mai multe ori reprezintă cauza splitării personalității – ce poate duce la schizofrenie. Pe de o parte este infantilizat din cauza stimei de sine scăzută generată de traumele din copilărie dar și de teama mamei că va fi părăsită atunci când Arthur va deveni adult, iar pe de alta, este supraresponsabilizat, partenerizat și parentalizat, fiind cel care are grijă de mama sa, din toate punctele de vedere, de la a-i pregăti masa până la a-i face baie – nivelul ei de dependență fiind extrem de ridicat. Cu cât este mai dependentă și mai neputincioasă, cu atât îl ține mai legat de ea și cu atât mai puternic este complexul matern negativ.

Aceeași dinamică mamă-fiu o regăsim în povestea personajului Norman Bates din Psycho, filmul lui Alfred Hitchock. Așadar, amândoi, și mamă și fiu, sunt în același timp parteneri și părinți unul pentru celălalt, într-o relație de dependență și codependență, avându-se doar unul pe celălalt și pe nimeni altcineva. O situație bulversantă și bolnăvicioasă ce îi constelează lui Arthur sentimentul profund de neputința de a scăpa din prizonieratul familial. Dar și de revoltă puternică, pe care depune foarte mare efort să și-o reprime. Este clovn pentru a face oamenii sa râdă, putând în felul ăsta să-și satisfacă mama, este evident. Visează să fie comediant de stand-up. Aici pare că încearcă să își satisfacă și mama, dar să-și hrănească și sieși nevoia de a fi văzut, apreciat, aclamat… având astfel sentimentul că există – nevoi ce sunt cauzate de lipsa tatălui, de complexul patern negativ. Pare a fi soluția perfectă, în încercarea de a-și stinge conflictele interioare: i-ar împlini și mamei profeția restrictivă și absurdă despre menirea lui pe lume, și, aparent, ar căpăta și legitimitate, valorizare, recunoaștere.

♣

Sentimentul de invizibilitate pe care Arthur îl conștientizează și verbalizează are o mare legătură cu lipsa tatălui, pe lângă evidenta absență emoțională a mamei. Nu și-a cunoscut niciodată tatăl. Nu întâmplător, încă de la naștere, tații își „recunosc” copiii – le dau o identitate, apartenență. Sentimentul de invizibilitate, de deconectare de la propria persoană, criza de identitate, stima de sine scăzută, compensate cu dorința de a fi în centrul atenției, nevoia de recunoaștere, chiar de celebritate, sunt câteva dintre manifestările copiilor cu părinți alienați fizic și/sau emoțional.

Arthur fantasmează la o figură paternă publică – un showman, poate pentru a fi și el recunoscut public, în văzul tuturor; cu cât ar fi tatăl mai mândru de el cu atât mai multă consistență și legitimitate ar căpăta identitatea lui, și cu atât mai mult înțelegem nevoia lui de a avea un tată. Își imaginează cu o înduioșătoare și dureroasă inocență că prezentatorul unui talk-show, pe care el, dar mai ales mama lui îl admirau, îi mărturisește că și-ar fi dorit să aibă un fiu ca el. Nu și-a depășit niciodată condiția de copil orfan de tată, nu a reușit să se maturizeze, să crească în interior astfel încât să-și fie suficient sieși.

♠

Îl vedem în plină stradă, la serviciu, un clovn aparent energic, anunțând soldarea unui magazin. Ține o pancartă colorată cu scrisul în jos și strigă inofensiv îndemnuri la cumpărături neimportante. O bandă de adolescenți teribiliști îi fură pancarta, părând că doresc doar să-l pună în situația ridicolă de a alerga cu pantofii gogonați de clovn. Situația degenerează, Arthur nerenunțând la dorința de a recupera bucata de lemn sfârșește bătut crunt, pe o străduță îngustă și soioasă. Pentru Arthur era importantă acea pancartă, era important să-și păstreze slujba. Un clovn inocent zăcând rănit, incapabil să se apere de niște puști devianți… N-ai cum să nu vrei să-l protejezi, atât este de neajutorat!

Cine altcineva ar fi luptat atât pentru o amărâtă de pancartă?! Înțelegem astfel universul lui îngustat și lipsit de speranța că ar putea mai mult. Transpare credința lui inconștientă că asta este tot ce merită. Că este atât de obișnuit cu agresiunea în viața lui încât doar ăsta pare că este scenariul de viață în care se regăsește, și implicit, omniprezenta condiție de victimă ce atrage permanent brutalitatea.

♣

Un punct de cotitura în soarta lui Arthur îl stabilește un coleg clovn, care este și el o fațetă a unei figuri paterne, și care, aflând de întâmplarea nefericită prin care a trecut îi dă un pistol încărcat pentru a se putea apăra. Arthur trece de la fascinația unui copil față de o jucarie prețioasă la obsesia psihoticului care nu-și mai poate stăpâni revolta, durerea și repulsia față de nedreptățile trăite și care acum, pentru prima dată, are un element nou de sprijin. Pistolul il face să simtă că are controlul și îl împinge să-și externalizeze pulsiunile distructive, care până atunci erau îndreptate doar către sine . Ajunge să împuște trei bărbați tineri, la costum, într-un metrou. Vehiculul în mers, pe șine, probabil simbolizează că asta a fost destinul lui, că a fost inevitabil să se ajungă la condiția de criminal, dat fiind parcursul vieții lui.

Vedem în metrou spectacolul umbrelor (vezi articolul: „Umbra – parte ascunsă a personalității”), subteranul simbolizând aspectele ascunse, ce zac în subsidiarul conștiinței noastre. Că sunt sau nu conștientizate, părțile din umbra personalității ne influențează viața în fiecare zi. Umbrele sunt preponderent pozitive sau negative, în încercarea de a compensa ceea ce se petrece la nivelul conștiinței. Dacă personalitatea conștientă este pozitivă, pusă la punct, impecabilă chiar, în Umbră, compensatoriu, pentru a balansa, o să avem preponderent trăsături negative, și invers. Dacă până acum Joker-ul se manifestă în viața lui Arthur doar prin râsul isteric, job-ul de clovn și visul lui de a deveni un comediant celebru, ajutându-l să-și reprime furia și revolta în timp ce se comportă ca un copil neputincios, acum prin cele trei crime, îmbracă energia Salvatorului, transformat rapid în justițiar sadic. Inițial a sărit în apărarea unei femei pe care cei trei scandalagii abțiguiți o șicanau, intenția fiind umană, solidară. Vedem ironia simbolisticii: cei trei agresori, cu slujbe bune, onorabili în societate, proveniți din familii înstărite, ce afișau niște măști sociale aproape impecabile, își manifestau acum, la adăpostul anonimatului, într-un tren gol, în noapte, Umbrele de scandalagii periculoși, versus Arthur, cu Umbra lui pozitivă de Salvator (indignat și sastisit de nedreptățile lumii), dar cu o imagine socială de ratat.

♠

Arthur s-a recunoscut pe sine în condiția femeii în pericol, și, în sfârșit, a avut curajul să se apere să se salveze. Însă costumul și machiajul de clovn nu aveau cum să-i dea credibilitate. Fiind ridiculizat și atacat, totul a devenit o chestiune profund personală. Refuzând să fie împins înapoi în condiția de victimă umilită, Arthur a ripostat in extremis. Am putea să ne întrebăm dacă simbolistica trenului pe șine, cea a destinului implacabil, ne mai spune și că dacă nu i-ar fi omorât pe cei trei l-ar fi omorât ei? Pentru că evenimentele violente din viața lui părea că se agravau galopant și această întâmplare prevestea încă de la început o gravitate aparte. Arhetipul Salvatorului activat în tren să-l fi salvat, de fapt, pe Arthur, în ultimul moment? Salvatorul este recunoscut ca având puterea să intervină în situații-limită.

Odată cu publicarea știrilor despre cele trei crime și a portretului criminalului-clovn asistăm la mutarea revoltei din plan personal în plan general, la eruperea furiei sociale. Cazul crimelor este prezentat ca fiind un act de protest împotriva segregării claselor sociale. Acum ne întâlnim cu Trickster-ul ce se transformă în Eroul Mascat. Ca exemple avem Zorro, mișcarea Anonymous, Batman, Omul-Păianjen și restul de personaje de tip erou. Trăsăturile eroului mascat este că uneori acțiunile lui sunt la granița dintre bine și rău, iar metodele de a face dreptate nu sunt mereu chiar dintre cele mai digerabile. Criminalul celor trei barbați este considerat un binefăcător, un exemplu. Situația degenerează periculos, însă și aici este un aspect ambivalent și schizoid. Presa, din foamea compulsivă de senzațional, a prezentat trunchiat mobilul crimelor, ca fiind rezultatul urii oarbe a unui neprivilegiat al sorții.

♣

De fapt, Arthur  și-a reprimat furia profundă și ura puternică față de mama sa, care l-a subjugat, și față de tatăl său care nu l-a recunoscut, care nu i-a trasat o identitate, un sens in viață. Singurul lui sens în viață a fost să fie ”Happy”, în condițiile unei nefericiri cumplite, și asta a încercat din răsputeri să fie. Forța furiei și nevrozei colective pare că reflectă sublimarea de-o viață a lui Arthur, care izbucnește din profunzimi monstruoase. Oare aveau masele nevoie de un debușeu de distrugere? Aveau nevoie să-și trăiască Umbra? Avea inconștientul colectiv nevoie să-și oglindească pulsiunile de moarte? Oare Joker, ajutându-i să-și verse acum energiile negative i-a salvat de la a crește, în tăcere, împinși în temnița inconștientului, demoni ireversibili ca ai lui Arthur? Avem nevoie să distrugem, să drenăm, să izbucnim, să ardem, pentru a ne transforma, a renaște? Oare mai avea importanță că fuseseră manipulați?

Nu este neglijat, abuzat și abandonat doar de către părinți, ci și de către societate. Concediat pe nedrept, rămas fără gratuitatea medicamentelor antipsihotice, fără discuțiile săptămânale cu psihiatra, (care chiar dacă nu îl asculta și nu avea deschiderea să-l înțeleagă îi oferea totuși un soi de defulare), respins, agresat, batjocorit, devalorizat. Nu mai există bani, preocupare,  disponibilitate și nici alte resurse pentru cei cu nevoie de sprijin, mai puțin privilegiați. O societate la fel de alienată, lipsită de empatie și abuzivă ca un părinte problematic.

                           

…

Regulat, mama lui Arthur scria niște scrisori unui politician miliardar a cărui angajată fusese cândva, în tinerețe, pentru a-i cere să-i ajute cumva să depășească situația sordidă în care se aflau. Îl înduioșa insistența cu care mama lui se iluziona că acelui bărbat îi va păsa vreodată de niște cazuri sociale, însă îi respecta credulitatea și îi punea scrisorile la poștă.

♠

Nu știu dacă Arthur are dese halucinații și confundă realitatea din cauza lipsei de medicamente sau pur și simplu alege să se refugieze mai mult în fantasme în care își trăiește dorințele și așteptările, din cauză că totul stă să se prăbușească definitiv în viața lui. Poate filmul devine atât de confuz tocmai pentru a ne face părtași la confuzia lui și chinul interior constant.

Devenit din ce în ce mai puțin compliant și poate mai prezent, într-una din zile, își permite să fie curios și deschide scrisoarea pe care ar fi trebuit să o trimită miliardarului. Așa află că acel bărbat celebru și bogat este tatăl lui.

♠

În căutarea adevărului, ajunge să-si abordeze pentru prima dată posibilul tată… într-o toaletă. Acest spațiu, deși intim, pare că este minimalizant și în antiteză cu solemnitatea cu care visa Arthur la ideea de tată, și nu-i oferă nimic altceva decât binecunoscuta respingere, căci miliardarul neagă că ar fi avut o relație cu mama lui.

Ba mai mult, îi spune crud și abrupt că este adoptat, iar mama lui fiind psihotică doar și-a imaginat obsesiv relația dintre ei – motiv pentru care a și fost concediată și internată ulterior. Contrar celor povestite de către mamă, care îi mărturisise că bărbatul a părăsit-o din cauza condițiilor lor sociale atât de discrepante, gravidă fiind.

♣

Dezolat, Arthur îi ține un discurs sfâșietor presupusului tată, în care își exprimă, cu simplitatea și sinceritatea omului considerat neînsemnat de către cei puternici dar care vede clar declinul umanității, durerea și revolta de a nu mai găsi omenia nicăieri, de a nu mai fi nimeni amabil ori preocupat de binele semenilor. Adevăruri profunde, spuse cu patos, într-o toaletă, acolo unde oamenii devin simpli și oarecum egali. Este una dintre situațiile-sarcasm specifice Joker-ului, care alege să transmită acest mesaj fiecăruia dintre noi.

Ulterior, având acces la dosarul de internare în ospiciu a mamei, pe lângă că află că versiunea miliardarului se confirmă, citește și că un concubin de-al ei l-a abuzat în copilărie. Încă o figură paternă abuzivă cu Arthur. Încercând să digere încă un brânci în viață, găsește din întâmplare o fotografie veche de-a mamei, pe spatele căreia miliardarul îi scrisese un mesaj personal și se semnase cu inițialele lui. Așadar, acum se confirmă versiunea mamei… Poate că este mai puțin probabil scenariul în care o psihotică singură și lipsită de orice resurse este lasată să adopte un băiețel decât cel în care tatăl, având atâta putere, a putut modifica adevărul după bunul plac. Rămâne să alegem ce să credem, întocmai ca Arthur.

♠

Trădat de către colegul-clovn care se autodeclara superficial „ca un tată pentru Arthur”, batjocorit și respins de către omul de televiziune la care fantasma ca la o figură paternă, nerecunoscut de către tată, concubinul mamei l-a bătut și umilit copil fiind…. și neavând nicio certitudine în viață. Toate astea ar fi fost mult prea mult și pentru un om cu un teren psihic solid.

Nemaiexistând cale de întoarcere spre neputință și condiția de victimă, Arthur cedează patologiei și își omoară mama, sufocând-o cu perna, pe patul de spital. Poate dacă nu i-ar fi spus chiar și atunci „Happy”… Ca și cum fiul i-a întors toata starea de sufocare resimțită toată viața, sufocare somatizată chiar si în crizele de înec de la sfârșitul puseurilor de râs-plâns de care suferise cândva. Căci pe masură ce îi izbucnea din ce in ce mai multă furie Arthur nu mai făcea crize de râs, nu mai stătea chircit într-o poziție încovoiată, de fetus uscățiv înfricoșat și lovit de viață, nu mai mergea împleticit și bălăbănit. Acum dansa din ce în ce mai mult. Dansul simbolizând eliberarea, relaxarea corpului lui chinuit și fragil, acceptarea libertății spiritului.

♣

Odată comis matricidul, Arthur încetează să mai existe, iar Joker preia controlul în totalitate. Nu mai are nimic de pierdut, dupa cum și declară. Se pare că a fost atât de puternică strânsoarea relației cu mama lui încât doar așa s-a putut elibera. Nu de puține ori în vise sunt omorâți părinții, rude sau apropiați de care în viața reală e greu să se producă o separare. Își vopsește părul verde, dansează în oglindă – acceptarea propriei deveniri, a imaginii actualizate – și înțelege vesel că nu mai trebuie sa fie vesel.

♠

Îl vedem metamorfozat în Joker, cinic și resemnat, pierzând și câștigând totul. Îmbrăcat în culorii vii, aprinse, într-o estetică armonioasă/complementară (simbolizând stingerea conflictului interior, conștiința nu se mai luptă să îl înăbușe pe Joker din Umbră, Eu-l fiind luat în posesie), într-un costum purpuriu-regal, cu vestă portocalie și cămașă verde, ca într-un tablou fauvist. De ce să-l cheme tocmai Arthur? Nu cumva pentru că ne duce cu gândul la Regele Arthur? Numele lui indicând ceea ce ar fi putut deveni, amintind de resurse interioare ca noblețea sufletească, inteligența și umanitatea lui, dacă ar fi avut o familie iubitoare și un mediu social prielnic. Regele și Nebunul – două fețe ale aceleași monede, un întreg. În cazul lui Arthur, dacă Regele a fost un nebun neputincios, acum Joker este un rege liber. Până la urmă a  ajuns Glumeț, în proprii termeni – un Glumeț căruia nu îi plac glumele și nici nu are chef să zâmbească.

De ce tocmai Joker? Pentru că el învață imprevizibilitatea vieții, este hazardul care vine și răstoarnă totul, care schimbă totul, în bine sau în rău, depinzând de ce parte a baricadei alegi să te situezi. Care ia și dă totul sau te ajută să închei și să o iei de la capăt fără regrete.

În Tarot este cartea cu numărul zero – cartea fără număr, cartea sfârșitului sau a începutului, în pachetul de cărți obișnuite înlocuiește orice figură ori număr etc.. Este Nebunul care are curajul să sară în gol crezând că va fi prins, dar și inconștientul care, în timp ce cade tocmai a înțeles că s-a înșelat, așa că alege să  cadă în glorie, acceptând ironia crudă a sorții. Ne întinde o mână de ajutor când trebuie să ne lăsăm pradă capriciilor norocului, dar trebuie să știm când să ne-o retragem, fiindcă va prelua controlul într-o clipită. Reprezintă versatilitatea existențială, uneori malefică și gratuită, alteori firească și necesară, și oferă un sfârșit fericit sau sfârșitul dorințelor. Este marota oamenilor care consideră că destinul le-a rânjit în nas, și care, deși nu mai au încotro decât să coboare, aleg să o facă demni și fără să se mai ia în serios, țipători, dansând și cântând, într-un costum nobil de recuzită și fluturând un sceptru cu clopoței prețios și invizibil.

Este un sfârșit așa cum decidem să-l considerăm. Probabil că rănile lui Arthur erau prea adânci pentru a fi Rege încoronat. Poate dacă ar fi existat înaintea lui Joker un alt Joker care ar fi făcut pentru Arthur ceea ce a facut el pentru alții, nu ar fi fost prea târziu. Povestea lui Arthur este istoria devenirii unui psihopat, poveste în care toată lumea are o parte de vină.

♣

Joker mai reprezintă și sacrificiul celui care ajunge sa fie exemplul negativ tocmai pentru a da sens comparației, pentru a avea ceilalți repere și șansa de a fi ei cei pozitivi, cei de succes, cei strălucitori și victorioși. Care, prin hainele si atitudinea lui de magician ne transmite că aproape tot ce credem că ne dorim sau ni se spune că ar trebui să fim este iluzoriu și efemer. Ne învață să pășim în afara legăturilor sufocante din viețile noastre și să ne lăsăm liberi să aflăm cine suntem cu adevărat. Să nu ne lăsăm prinși într-un păienjeniș, care pentru el a devenit prea greu de descurcat la timp.