Uncategorized

Despre iertare și eliberarea de vinovăție

… Poate că ai, de când te știi, undeva în subsidiarul minții, constant, sentimentul de vinovăție? O stare ce nu îți permite să fii pe deplin mulțumit de tine? Ori sentimentul că nu ești merituos, ba chiar un impostor? Ca și cum ai fi deconectat de la capacitatea de a te aprecia cu adevărat? Nu te poți bucura de complimente ori alte acțiuni laudative la adresa ta?

De cele mai multe ori, sentimentul constant de vinovăție se instalează încă din copilărie. Iar vinovăția generează rușine. Vinovăția și rușinea sunt blocaje majore la nivel psihoemoțional, cauzând distorsiuni ale stimei de sine.

De ce ajung copiii să fie împovărați de felurite vini, unele urmărindu-i toată viața? Într-o astfel de situație poate fi un copil cu niște părinți surmenați și extenuați, care își doresc să-l aibă în preajmă, să-l vadă, să se poată bucura de el, dar să nu-l prea audă, pentru ”a avea liniște” și ”a se putea odihni”. Așa că, fiind repezit și îndemnat să tacă, învățând să umble în vârful degetelor prin casă, temător să vorbească, treptat, ajunge să creadă că nu este demn să se facă văzut sau auzit. Fiind convins că el este de vină pentru disconfortul și nemulțumirile părinților.

Poate că va dezvolta teama de a-și spune punctul de vedere – va fi foarte tăcut, din falsa convingere că opiniile lui sunt neînsemnate și deranjante. Poate fosta fetiță, actuala femeie, va fi dezvoltat tulburări de alimentație – anorexie – din dorința inconștientă de a se face cât mai mică (la propriu), chiar invizibilă – de a dispărea (autodistrugere până la autosuprimare), pentru a nu mai deranja cu prezența ei.

Devalorizarea proprie se întâmplă gradual, și mai târziu, adultul gândește și simte că nu merită mare lucru în general.

Fiecare dintre noi avem un copil și un părinte interior. În funcție de experiența fiecăruia, dialogurile noastre interioare sunt îngăduitoare și susținătoare cu propriile nevoi, sau, din contră, negative, dezaprobatoare și de respingere, așa cum am experimentat în copilărie.

Iertarea presupune să ajungem să înțelegem, cu maturitate, slăbiciunile celor care ne-au rănit. Nu într-un fel acuzator, nu judecându-i. Permite ieșirea din zona revoltei, a furiei, a sentimentului de neputință, a neîmpăcării cu trecutul – sentimente și trăiri care ne consumă enorm de multă energie și care ne fac să ne lăsăm absorbiți în aceeași spirală cu cei cărora le reproșăm. Iertarea înseamnă să permitem inimii să se deschidă și, în același timp, să se vindece.

Eliberarea de nevoia de a trage la răspundere ne ajută să ne concentrăm pe noi înșine. Pe a ne iubi și accepta. Nu într-un fel narcisist, ci hrănitor și conținător, în sensul de a ne deveni cel mai bun părinte, prieten, susținător. Pentru că, în primul rând, ne iertăm pe noi înșine.

Psihoterapia ajută la reevaluarea trecutului și înlesnește înțelegerea că oboseala, atitudinea morocănoasă sau agresivă, absența emoțională și viziunea simplistă asupra nevoilor afective ale copiilor erau alegerile adulților (mai mult sau mai puțin conștiente) despre cum să abordeze viața, nu cauzate de către copii. Erau slăbiciunile și tarele părinților.

În acest caz, pentru a se elibera de poveri nemeritate, ce altceva poate face copilul, decât să-și ierte părinții ori pe cei care l-au rănit cândva?! Însă drumul către iertare se parcurge pas cu pas. Iertarea se cere a fi negociată, anunțată, invitată, nu survine doar dacă o invocăm. Are nevoie de timp, iar psihoterapia predispune și pregătește disponibilitatea pentru iertare.

Iertarea este un proces ce are nevoie de timp, la modul realist, de parcurgerea unor etape, de arderi și transformări ale unor stări, sentimente, amintiri. Nu putem ierta doar pentru că știm sau ni se spune că trebuie să fim mai buni decât alții, mai elevați spiritual ori că așa este creștinește. Nu putem ierta cu adevărat doar la nivel declarativ, ideatic.

Da, este posibil ca iertarea să fie cel mai de preț remediu pentru suflet, minte și corp, dar nu se întâmplă peste noapte și fără efort. Și nici nu li se cuvine doar celor care au rănit, și care, de cele mai multe ori, au același comportament nepotrivit, ci ni se cuvine nouă, în primul rând. Iertăm cu-adevărat atunci când ajungem să credem în noi înșine. Când ajungem să înțelegem că merităm mai mult, că avem dreptul să ne dorim, să visăm, să cerem. Că nu avem nicio vină. Că nu merităm să târâm după noi lanțuri și greutăți covârșitoare, în numele beznei altora.

Iertăm când avem, în sfârșit, puterea de a ne reconstrui și recompune, în termenii noștri.

Ajungem să creștem, să fim buni părinți pentru copilul interior, și, așa, în sfârșit, înțelegem că tot ce am experimentat nu este din vina noastră, copii fiind, ci a adulților, care erau și ei la rândul lor victime ale unor modele comportamentale negative transmise din generație în generație, de cele mai multe ori.

Copilul a introiectat părintele sever, holograma acestuia ajungând să-i paraziteze ființa interioară. De ce a preluat copilul adultul abuziv? Pentru că este un mecanism de supraviețuire, care spune că decât să fie mereu luat prin surprindere de comportamentul traumatizant al părintelui, mai bine îl reproduce în interior, învățând astfel să anticipeze tot ce i s-ar putea întâmpla (mai rău), tocmai pentru a se putea apăra.

Pentru că atunci când este luat prin surprindere are garda jos, este vulnerabil și dezarmat. Așa că pentru a se ”căli”, a se desensibiliza, își va genera propriile programe de autoabuz, care de obicei nu se mai diminuează de la sine decât în rare cazuri, cel mai adesea agravându-se, cronicizându-se.

Psihoterapia activează conștientizarea care dezactivează aceste programe și permite restabilirea sănătății sufletului. Vindecă rănile, permițând manifestarea blândeței față de copilul interior.

Persoanele cu figuri abuzatoare interiorizate vor atrage oameni și situații de viață la fel de toxice. Scopul acestui carusel negativ este să forțeze conștientizarea traumelor din copilărie și să se activeze dorința de a întrerupe repetitivitatea rănilor inițiale (chiar dacă uneori se camuflează în forme diferite, ale căror numitor comun este mai greu de decriptat).

Odată eliberați de povara traumelor din copilărie, ne eliberăm și de falsa identitate căpătată – cum ni s-a spus ori am crezut că suntem, putând să ne aliniem gândurile și emoțiile la adevărata noastră personalitate, care se revelează din ce în ce mai mult, pe măsură ce survine conștientizarea, urmată de vindecarea treptată. Se dizolvă condiția emoțională de copil fără apărare, ce a trăit exteriorul ca fiind autoritatea înfricoșătoare și intimidantă. Se naște un adult care a depășit condiția de (doar) supraviețuitor; acum are curajul și puterea să fie trăitorul și decidentul propriei vieți.