… Poate că ai, de când te știi, undeva în subsidiarul minții, constant, sentimentul de vinovăție? O stare ce nu îți permite să fii pe deplin mulțumit de tine? Ori sentimentul că nu ești merituos, ba chiar un impostor? Ca și cum ai fi deconectat de la capacitatea de a te aprecia cu adevărat? Nu te poți bucura de complimente ori alte acțiuni laudative la adresa ta?
De cele mai multe ori, sentimentul constant de vinovăție se instalează încă din copilărie. Iar vinovăția generează rușine. Vinovăția și rușinea sunt blocaje majore la nivel psihoemoțional, cauzând distorsiuni ale stimei de sine.
De ce ajung copiii să fie împovărați de felurite vini, unele urmărindu-i toată viața? Într-o astfel de situație poate fi un copil cu niște părinți surmenați și extenuați, care își doresc să-l aibă în preajmă, să-l vadă, să se poată bucura de el, dar să nu-l prea audă, pentru ”a avea liniște” și ”a se putea odihni”. Așa că, fiind repezit și îndemnat să tacă, învățând să umble în vârful degetelor prin casă, temător să vorbească, treptat, ajunge să creadă că nu este demn să se facă văzut sau auzit. Fiind convins că el este de vină pentru disconfortul și nemulțumirile părinților.
Poate că va dezvolta teama de a-și spune punctul de vedere – va fi foarte tăcut, din falsa convingere că opiniile lui sunt neînsemnate și deranjante. Poate fosta fetiță, actuala femeie, va fi dezvoltat tulburări de alimentație – anorexie, de exemplu – din dorința inconștientă de a se face cât mai mică (la propriu), chiar invizibilă – de a dispărea (autodistrugere până la autosuprimare), pentru a nu mai deranja cu prezența ei. Astfel, devalorizarea proprie poate surveni gradual, și mai târziu, adultul gândește și simte că nu este suficient.
Fiecare dintre noi avem un copil și un părinte interior. În funcție de experiența fiecăruia, dialogurile noastre interioare sunt îngăduitoare și susținătoare cu propriile nevoi, sau, din contră, negative, dezaprobatoare și de respingere, așa cum am experimentat în copilărie.
Iertarea presupune să ajungem să înțelegem slăbiciunile celor care ne-au rănit. Permite ieșirea din zona revoltei, a furiei, a sentimentului de neputință. Iertarea înseamnă să permitem inimii să se vindece și să ne putem concentra pe noi înșine.
Iertarea de cele mai multe ori are nevoie de timp, de parcurgerea unor etape, de arderi și transformări ale unor stări, emoții, amintiri. Când ajungem să înțelegem că merităm mai mult, că avem dreptul să ne dorim, să visăm, să cerem. Că nu avem nicio vină. Că nu merităm să târâm după noi lanțuri și greutăți covârșitoare.