Perioada grea prin care treci acum, chiar dacă pare cinic să gândești așa, este o binecuvântare. Pentru că îți oferă posibilitatea să lucrezi, să conștientizezi și să integrezi aspecte ale rănilor tale. Este o perioadă de școală, de învățare intensivă pentru tine și evoluția ta. Bineînțeles că niciunui om nu-i convine felul în care sufletul său alege să învețe – prin suferință, toți vociferăm la un moment dat, toți ne opunem, ne considerăm nedreptățiți și poate chiar sabotați de către viață. Însă nu suntem sabotați, suntem provocați, zgâlțâiți, treziți. Dacă zgâlțâitul ar fi mai blând ne-am simți legănați și probabil ne-am întoarce pe partea cealaltă. Viața așteaptă să creștem, să venim în întâmpinarea ei, dovedindu-i că merităm să trecem la nivelul următor fără să târâm după noi, în generațiile viitoare, tare și alte structuri disfuncționale cu care să le infectăm.
Scopul acestei lumi este să își crească nivelul de conștiință. Nivelul global este format din fiecare individ în parte. Ești și tu unul din acei indivizi pe care viața îl împinge să evolueze la nivel spiritual, de conștiință. E greu, e foarte greu uneori, dar dacă ești pe acest drum, înseamnă că ai această putere.
Interacțiunile cu oamenii sunt oglindirea perfectă a raporturilor cu familia ta, în cele mai dese cazuri. Lecțiile pe care le ți le oferă relațiile cu mediul sunt foarte valoroase. Te ajută să îți observi îndeaproape toate trăirile legate de răni, blocaje, traume. Te deranjează mai tare când ești nedreptățit că munca ta este minimizată special pentru a te exploata și a te face să muncești dublu, triplu (condiția de victimă, de vasal)? Când ești făcut să te simți respins, neintegrat, umilit în grup/echipă/anturaj? Sau când buna ta intenție, implicarea ta nu sunt recunoscute și insuficient validate, deși tu faci eforturi evidente pentru a-ți aduce aportul constructiv și a fi în centrul unei atenții laudative, pozitive? Toate la un loc, ba chiar și altele? Ai ocazia să te observi în fiecare situație în parte și să conștientizezi că toate aceste aspecte le-ai trăit în familie, cel mai probabil, și le-ai adus după tine, aproape peste tot, perpetuând condiția de victimă.
Când suntem răniți, deci suntem vulnerabili, poate că cel mai indicat este să stăm retrași (voit) pentru a ne conserva puterile și pentru a putea să ne înțelegem rănile și ce anume le provoacă, și să lucrăm apoi la vindecare. Să lucrăm la a ieși din condiția de asuprit, din ciclicitatea istovitoare ba de vânător care întoarce lumii aceeași energie de revoltă și agresivitate, ba de animal hăituit și vânat, sângerând. Pentru că asta va genera și altora aceeași ciclicitate, și tot așa mai departe. Tu ai puterea de a fi această verigă care întrerupe perpetuarea dinamicii primitive de supraviețuire, de nivel scăzut de conștiință. Această retragere din ”hunger games” te va ajuta și să ieși din condiția de ecran pentru proiecțiile celorlalți, în mare parte negative, din păcate. Așa cum s-a întâmplat în familie, fără ca tu să ai de ales, atunci. Te-ai născut în niște reguli și te-ai conformat lor. Nu ai avut încotro, ERAI un copilaș, aia a însemnat familiar. Acum, EȘTI un adult, care are puterea să înțeleagă în profunzime și să decidă conform propriilor reguli și nevoi. Familiarul benefic înseamnă confortabil și hrănitor, nu toxic.
Da, este solicitantă și copleșitoare școala asta a devenirii, călătoria Eroului și relațiile cu ceilalți, cu lumea, însă așa te-ai simțit când erai mic, te-au copleșit. Ai așteptat în permanență pe cineva care să vină să te salveze, să te înțeleagă, să îți dea dreptate. Pentru că te simțeai atât de singur și fără soluții. Căutai un aliat, un salvator. Un părinte bun. Același lucru îl faci și acum.
Însă nu are cum să te înțeleagă altcineva, nimeni nu are cum să intuiască atât de fin acordat prin ceea ce ai trecut și care este profunzimea nevoilor și căutărilor tale. Și nu poate fi învinuit, căci fiecare ne purtăm singuri de grijă. De ce? Pentru că suntem singurii cu acces nelimitat la propriile abisuri și așteptări, suntem singurii care ne însoțim în permanență, suntem proprii suverani (din fericire!). Deci noi suntem aliații noștri, prietenii noștri, salvatorii și susținătorii noștri, din capul locului.
Ulterior, dacă ne vom fi dovedit buni confidenți, buni susținători pentru noi înșine, ni se vor alătura și alții. Pentru că ne vor considera și simți ca fiind echilibrați autentic, chiar lideri, care putem să ne conținem și acceptăm pe noi înșine, cu bune, cu rele, fără să căutăm să desemnăm pe altcineva cu această… îndatorire.
Când simțim că nu ne amenință povara de a duce pe altcineva în cârcă este sigur și reconfortant să îi fim în preajmă. Pentru că funcționăm cu capacitate limitată, cu limită de greutate: putem să ne ducem doar pe noi. Orice depășire de sarcină ne face să ne încovoiem, chiar și fizic. Dacă o facem cu altcineva, mai mulți chiar, înseamnă că și pe noi va trebui să ne poarte alții, și uite așa ne-am înstrăina de propria ființă, de propria responsabilitate. Și de ce am face-o cu altcineva?!
Dacă dintr-un motiv sau altul ne considerăm prea grei pentru a ne căra noi pe noi, înseamnă că așteptăm de la alții să fie mai puternici, înseamnă că le transmitem inconștient că sunt mai puternici decât noi.
Și dacă le transmitem că sunt mai puternici, oare e posibil să aleagă să își exercite puterea acționând negativ? Noi nu vrem asta, bineînțeles, dar la capătul celălalt al firului informația va fi folosită în funcție de analizatorii receptorului, asupra cărora nu avem nicio putere. Căci asta înseamnă să te pui în seama altcuiva – depinzi de discernământul acelei persoane. De ce să ne supunem unei asemenea loterii… când noi suntem cea mai sigură investiție?!