Toamna văratică pâlpâie auriu pe cerul portocaliu-dovleac și coace blând ultimele recolte; văpaia s-a stins, și lumea își răsuflă apăsat năduful.
Flacăra toamnei, fostă și viitoare vâlvătaie, acum transformă așezat peisaje verzi în nuanțe roșcate ca zacusca ce povestește alintat afectată în vechiul ei ceaun de tuci, deasupra lemnelor aprinse, în curtea cu uluci uscate și strâmbe, crizanteme ciufulite și primele frunze căzând, cum simte ea că fierbe precipitat și trebuie amestecată cu drag.
Focul, domol sau năprasnic, mângâietor sau arzător, că răsare din cer sau izbucnește din pământ, are putere deplină de transformare asupra materiei: lichefiază, volatilizează, solidifică și calcinează. Distruge, naște, crește și arde iar. Dogoarea lui atrage, consumă, îmbolnăvește și vindecă. Cel mai puternic, fascinant și rapid element alchimic…
Simbolic, purifică și cristalizează emoții – ajută la conștientizarea, procesarea și integrarea lor, cauterizează și vindecă răni, luminează și elevează conștiința, ghidează drumul către maturizare.
Anul a decis să se termine și să înceapă toamna, c-așa vrea el…
Pe ogoare ard satisfăcător și mistic resturile de recoltă până ajung ca niște fumarole eliberatoare ce extrag energiile vechi și purifică pământul Marii Mame pregătind-o pentru o nouă trudă.
E ceva ancestral în mușuroaiele alea negre de cenușă ce oftează mocnit! E focul ce transformă, ecologizează, permite creației să se nască iar.
Ca etapele unei transformări personale.
Așa cum ploile de toamnă îmbibă pământul (materia primă, psihicul) cu cenușa recoltei, care va pătrunde cât poate de adânc și va hrăni noile semințe ce vor trăi și germina sub căldura albului înghețat al iernii, așa ajută lacrimile conștiente la trezirea spiritului și vindecarea sufletului.
Odată cu toamna simptomele depresiei se pot accentua. Însă toamna si iarna sunt anotimpurile introversiei, aliate procesului introspectiv. E mai greu să fugi de tine în felurite activități exterioare, însă te ajută să începi să recunoști ce te nemulțumește, ce suspine reverberează în interiorul ființei tale. Ca o hibernare emoțională, o căldură tăcută din iarnă ce coace semințele speranței și devenirii.
Și cum anul a tras deja oblonul, sub cârduri pensate ce-au lăsat în urmă nostalgii de zbor, teluricul trăiește molcom.
Toamna și-a numărat bobocii și reușitele, a copt și cules ultimele roade, o eternă altă Persefona l-a întâlnit pe Hades și a învățat să-i încălzească și lumineze tenebrele, ca apoi să crească și să revină la suprafață odată cu narcisele, iarna se strecoară hip și zâmbește cu twinkle, iar în pântecul de lut al Creației Feminine va fremăta din nou, în taină, instinctiva pulsiune de viață.