Uncategorized

Focul și Rodul de toamnă

Toamna văratică pâlpâie auriu pe cerul portocaliu-dovleac și coace blând ultimele recolte; văpaia s-a stins, și lumea își răsuflă apăsat năduful.
Flacăra toamnei, fostă și viitoare vâlvătaie, acum transformă domol și așezat peisaje verzi în nuanțe roșcate ca zacusca ce povestește alintat afectată, în vechiul ei ceaun de tuci, deasupra lemnelor aprinse, în curtea cu uluci uscate și strâmbe, crizanteme ciufulite și primele frunze căzând, cum simte ea că fierbe precipitat și trebuie amestecată cu drag.

Focul, molcom sau năprasnic, mângâietor sau arzător, că răsare din cer sau izbucnește din pământ, are putere deplină de transformare asupra materiei: lichefiază, volatilizează, solidifică și calcinează. Distruge, naște, crește și arde iar. Dogoarea lui atrage, consumă, îmbolnăvește și vindecă. Cel mai puternic, fascinant și rapid element alchimic…
Simbolic, purifică și cristalizează emoții – ajută la conștientizarea, procesarea și integrarea lor, cauterizează și vindecă răni, luminează și elevează conștiința, ghidează drumul către creștere, maturizare și conștientizare de Sine.
Dar și împietrește într-un sărut etern, ca  potopul din Pompei. 

Tu ai curajul să permiți Focului Sacru să se aprindă în tine? E Focul Viu, etern și divin ce va mistui și transforma orice neadevăr, orice nu se aliniază cu Sinele autentic.
Unde arde o flacără e viață, e forță, e speranță, e Lumina.

Și cum se aprinde? …Probabil ascultând vocea inimii, vocea ființei interioare. O auzi? Te sperie? Care sunt fricile tale? Ce încearcă să te învețe?

Poate nonrezistența înțeleaptă și autosuficiența profundă, din iubirea de Sine. Să acceptăm firesc și organic Vremea ce curge și aduce mereu pregătiri de început și sfârșit, și să ne lăsăm și noi lin pe cursul ei.

Anul a decis să înceapă toamna, c-așa vrea el…
Pe ogoare ard satisfăcător și mistic resturile de recoltă până ajung ca niște fumarole eliberatoare ce extrag energiile vechi și  purifică pământul Marii Mame pregătind-o pentru o nouă trudă.
E ceva ancestral în mușuroaiele alea negre de cenușă ce oftează mocnit! E focul ce transformă, ecologizează, permite creației să se nască iar.

Cam așa sunt și etapele unei transformări personale.
Avem nevoie să ardem trecutul – adică să-l conștientizăm și să-l acceptăm, pentru a-l transforma și a ne transforma și noi, a ne coace și maturiza  în căldura emanată. Ca niște maeștri alchimiști.

Ogoarele negre, regenerate și curățate prin ardere sunt cumva ca niște prime etape alchimice – Nigredo (Soarele Negru, materia întunecată, Umbra): Mortificatio (colapsarea grandorii de sine, ieșirea din iluzia de superioritate; moartea egotică pentru a renaște spiritual) și Putrefactio („marinarea” în suferință pentru ca boala și părți „moarte” de Ego să se descompună și să se transforme).
Umbra, tristețea, boala, pierderea, doliul, depresia – emoții, stări, traume și blocaje ce au nevoie întâi să fie conștientizate și rostite, lăsate să se întâmple. Oricum se întâmplă, cu sau fără voie. Dar mai bine cu voie. Că doar așa vine vindecarea.
Durerea are nevoie de atenție, vrea să fie plânsă, povestită, acceptată pentru a fi eliberată și a se spăla pierderea, suferința.

Așa cum ploile de toamnă îmbibă pământul (materia primă, psihicul) cu cenușa recoltei, care va pătrunde cât poate de adânc și va hrăni noile semințe ce vor trăi și germina sub căldura albului înghețat al iernii, așa ajută lacrimile conștiente la trezirea spiritului și vindecarea sufletului (Reparatio).

Odată cu toamna simptomele depresiei se accentuează. Deși sună ca un calvar inevitabil pentru unii, este unul dintre darurile anotimpurilor reci.

Toamna si iarna sunt aliatele începerii procesului introspectiv, oportunitatea unei analize sincere despre cum te simți.
Nu e tragic că vine perioada ploioasă și rece, și e mai greu să fugi de tine în felurite activități exterioare, e benefic. Să începi să recunoști față de tine ce te nemulțumește, ce te face să suferi, ce suspine reverberează în ființa interioară.

„Cenușa” este transmutația „murdăriei”, „negrelii” pe care ai nevoie s-o accepți ca făcând parte din tine. Pentru a nu o proiecta pe ceilalți, ca și când ar fi în afara ta. Pentru a te despovăra de iluzia că ești imaculat și perfect. Iluzie care te împiedică să trăiești real, care te face să te simți rușinat, vinovat, nedemn.
Care poate chiar te împinge să faci lucruri nedemne, rușinoase, mârșave, să fii toxic, să te autosabotezi, și să împlinești autoprofeția negativă.
De fapt, e vocea critică interioară care are mereu un discurs negativ despre tine, pe care o proiectezi pe ceilalți, crezând că așa cred și ei – Ego-ul inflaționat și fragil, sensibil la orice critică, imatur. Și atunci îi judeci la fel de aspru, îi tratezi la fel de urât cum crezi că o fac sau o vor face. Îi critici tu primul, îi rănești tu primul, să nu cumva să pierzi o bătălie (inexistentă în exterior).
Te mai face și posesorul unei colecții impresionante de măști. Și treptat, uiți că ai fost cândva real, aliniat minte-inimă. Probabil când erai copil și pur…

Poate ești dominat de minte. Poate ai un Ego supradezvoltat care înseamnă multe: frică, mecanisme de apărare și de supraviețuire, răspuns la traumă, inflație, izolare emoțională. Suferința neadresată și neprocesată ajunge să fie convertită și camuflată în masochism și sadism, în nevoia și plăcerea de a-i răni pe ceilalți, în nevoia de a controla, domina și manipula, în foamea de putere și goana după statut material. Grandoarea și fascinația pentru tot ce strălucește, tot ce pare valoros, pentru a (supra)compensa umbrele, criza de identitate și apartenență, complexul de inferioritate și a umple vidul interior.

Cu cât fugi mai mult de acceptarea durerii depresiei cu atât va fi nevoită să te facă să zaci mai rău, chiar să „cazi” la pat sau să dezvolți tot soiul de boli cronice sau misterioase, referindu-mă la depresia severă sau debilitantă.
Cu cât o accepți că există, și începi să asculți ce are de zis, cu atât începe procesul de purificare și regenerare sufletească (Albedo: Calcinatio, Separatio).
Separatio sau hibernarea emoțională este solitudinea, retragerea în sine, tăcerea din iarnă care plantează și coace semințele speranței și devenirii. Ca Viața să poată fi trăită conștient, cu iubire, sens și vitalitate. (Rubedo)
Ca vinul roșu. Prea mult vin roșu, prea puțină pasiune. Prea puțină pasiune, prea puțin adevăr.

Uneori, dacă te opui schimbării, impune viața Codul Separatio, și te separă brutal de distrageri și escapisme de la misiunea personală. Jung o numea: „The dark night of the soul” („Noaptea neagră a sufletului”) sau „Ego Death” („Moartea Eu-ului”). Moartea e o metaforă, e de fapt transformarea Eu-lui din infantil în matur, conștient și responsabil.
Dar ca orice travaliu, doare, sperie, scoate la vindecare vechi răni.
Inflația Eu-lui e ca un omuleț Michelin, de exemplu, pentru a părea mare, impunător și a ascunde insecuritățile unui Eu infantil și subdezvoltat. De aceea un Eu gonflat este atât de alert, sensibil la critică, anxios-anticipativ, autosabotor și simte permanenta nevoie de control, pentru că e de ajuns o înțepătură …

Și trăitul ăsta conștient, centrat, viziunea hermetică ne spune că ne poartă și mai departe, într-o dimensiune superioară, metafizică (noi, dincolo de și mai mult decât materie), la strălucirea aurului personal, la a descoperi esența vieții, conexiunea cu Dumnezeu, scânteia divină din fiecare, piatra filosofală, aurul cristalizat și purificat în urma travaliului alchimic – metafora comorii ascunse, Sinele nostru divin, matricea inițială, misterul sufletului. Adevărata noastră moștenire. (Floarea de Aur)

Dar anul deja trage ușor oblonul. Se termină odată cu vara, c-așa vrea el…
Și sub cârduri pensate ce lasă în urmă nostalgii de zbor teluricul încă mai forfotește.
Toamna își numără bobocii, reușitele, coace și culege ultimele roade, eterna Persefona se pregătește să-l reîntâlnească pe eternul Hades și să-i încălzească și lumineze tenebrele, ca apoi să revină la suprafață odată cu narcisele, ploile încep să cadă spontan, iarna se strecoară hip și zâmbește cu twinkle, iar în pântecul de lut al Creației Feminine va fremăta din nou, în taină, instinctiva pulsiune de viață. Rodul.