Calea către Sine
Cadrul terapeutic este locul în care se întâlnesc misterul inconștientului și concretețea conștiinței, trecutul și prezentul, idei și credințe despre bine și rău, și toate celelalte perechi de contrarii care ne vin în minte. Perechi de contrarii ce aparțin, de fapt, aceluiași întreg, așa cum lumina și întunericul aparțin zilei.
Însă, până înțelegem că părți ale aceluiași întreg nu pot fi în conflict, că sunt de fapt complementare, ne ducem viața sub semnul unei ambivalențe mai mult sau mai puțin accentuată.
Adică vrem și nu vrem în același timp, facem și n-am face, suntem dar nu suntem de acord… A gândi și a simți ”Da” și ”Nu” în același timp, pe lângă că ne secătuiește de energie, ne împovărează cu regrete și vinovății false și decizii uneori îndoielnice.
Aici intervine rolul psihoterapiei: ne învață să fim în contact cu noi înșine, să ne simțim și să ne cunoaștem personalitatea și să fim cei mai buni prieteni și confidenți ai noștri. Să înțelegem când să spunem ”Da” sau ”Nu” , categoric, asumat, conform propriilor noastre dorințe și decizii conștiente.
Psihoterapia mijlocește unificarea contrariilor ce se cer a fi scoase din raporturile de conflict, pentru ca procesul de individuare să se dezvolte.
Unirea contrariilor este calea către Sine.
Cum unește psihoterapia contrariile?
Scopul terapiei este unirea Eu-lui – centrul conștiinței, cu Sinele – centrul inconștientului și al ființei noastre interioare, obținând astfel un nou nucleu din întrepătrunderea celor două centre.
Noul centru fiind echilibrul interior către care tindem, personalitatea interioară scoasă la suprafață – o personalitate mai puternică, solidă, ce oferă o deschidere mai largă și o viziune mai profundă asupra vieții.
Lipsa de conectare a conștiinței la ființa noastră interioară este principalul factor declanșator al conflictelor cu noi înșine dar și cu ceilalți.
Eu-l – instanța noastră conștientă care generează gânduri, credințe, judecăți, nevoi, planuri, vocea mentală care ne ghidează, nu este în deplin acord cu nevoile din adâncul ființei noastre. Căci, după cum spunea și Jung: ”Există scopuri sufletești care se află dincolo de scopurile conștiente (…).” (Două scrieri despre psihologia analitică)
Eu-l este vocea mentală, glasul rațiunii, iar Sinele vocea interioară, glasul inimii, al sufletului. Suntem obișnuiți să ascultăm vocea minții. Ea este ghidul nostru pe care îl știm dintotdeauna. Nu ne vrea răul, din contră, dorește să ne protejeze, însă este limitată, prin prisma conservatorismului ei.
Tinde să ne avertizeze cu frică atunci când întâlnim o situație similară cu una dificilă din trecut, să ne împingă să umblăm pe cărări bătătorite, să ne aliniem gândirii colective atunci când dorim să ne exprimăm unicitatea.
De celaltă parte a întregului avem vocea Sinelui, acea parte din noi pe care o cunoaștem mai puțin, pe care o ascultăm mai puțin. Este vocea a ceea ce ne dorim cu adevărat, a ceea ce simțim cu adevărat. Însă este calea care ne solicită din plin resurse ca voință, curaj, asumare, pășirea în afara zonei de confort.
Este de înțeles de ce una ne este mai familiară decât cealaltă. Însă niciuna dintre ele nu este de dorit în detrimentul celeilalte.
Avem nevoie să unim Eu-l și Sinele pentru a forma întregul complexei noastre ființe. Ambele instanțe sunt complementare și se potențează reciproc.
Procesul terapeutic ajută la alinierea Eu-lui cu Sinele, pentru ca cele două voci să se întâlnească, să se accepte și să conlucreze întru armonia și echilibrul nostru.
Este adevărat că deși Eu-l trebuie să fie puternic pentru a conține toate solicitările inconștientului, ideal ar fi să fie puțin mai mic decât Sinele. Ne ferește astfel de dorințe și nevoi exacerbate și chiar inutile. Pentru că Eu-l poate manifesta uneori impulsivitatea unui puști teribilist, iar Sinele înțelepciunea unui bătrân blând.
De cele mai multe ori această aliniere cere să ne facem ordine în viață, să luăm decizii importante, abrupte, dureroase, definitive.
Asta poate crea angoase, stări de panică, chiar atacuri de panică, un nivel ridicat de anxietate, confuzie, furie, tristețe, stres, frustrare, apatie, abulie, depresie, nevroză – un spectru larg de simptome, emoții și stări specifice transformării pe care ne-o cere inima.
Rămânând doar în sfera Eu-lui, a conștiinței, probabil că vom avea o viață sigură, liniară, rațională și, într-o oarecare măsură, confortabilă.
Însă ne pândesc neajunsuri de ordin sufletesc, stagnare în evoluția ca individ, dezvoltarea unilaterală și rigidă a personalității, corelată cu viziunea tunelară și unidirecțională asupra vieții, afecțiuni psihoemoționale și chiar fizice – somatizări ale suferințelor sufletești nerezolvate, ignorate și/sau neînțelese.
Puterea inconștientului abia așteaptă să fie eliberată și să ne ofere adevărata măsură a însușirilor noastre unice. Pe care nu le putem accesa ascultând doar vocea Eu-lui, a ceea ce știm deja.