Persona este masca, interfața dintre noi și societate.
O mască pe care o purtăm pe de o parte pentru a ne asigura că lumea nu vede anumite aspecte din personalitatea noastră pe care le-ar putea considera neadecvate, pe de alta, pentru a ne asigura că oferim lumii ceea ce așteaptă de la noi – roluri-măști asumate și, în egală măsură, atribuite de către alții.
În ochii societății un doctor este ”domnul doctor” și în afara serviciului, la fel și un preot sau un profesor. Ei trebuie să fie niște exemple, aproape în orice circumstanță. Societatea confundă adesea indivizii cu persona lor profesională, de exemplu. Sunt oameni care se confundă ei înșiși cu statutul atribuit de societate, răspunzând la întrebarea: „Cine sunt?”, cu funcția sa: ”Domnul general”, ”administratorul blocului”.
Sub aspect negativ, măștile pun stăpânire pe individ și ajunge să se confunde cu rolurile sale, nemaigăsind calea către autenticitate. Ca în filmul ”Masca”, în care personajul nu și-a mai putut-o scoate pentru că pur și simplu i se lipise de față. Comportamentul i s-a schimbat sub posesia acelei măști, care căpătase o viață a ei. Pierderea unei funcții, statut, pensionare sau alte situații în care persoana nu mai are interfața socială care consideră că îl definește generează stări de confuzie, sentimentul pierderii valorii personale ori a locului pe care îl ocupa în societate.
În aspectul ei pozitiv persona este necesară, asigurând protecția propriei intimități. La serviciu ni se cere să lăsăm problemele personale acasă și să avem o prezență și o ținută profesională. Un actor de comedie își va juca rolul, chiar dacă traversează o perioadă tristă. Simțim nevoia să avem un filtru sănătos între noi și lume atunci când suntem vulnerabili.